Imobil construit de soti pe terenul proprietatea părinţilor unuia dintre ei. Regim juridic. Partaj bunuri comune (Lichidarea comunitatii de bunuri).

In practica judiciara s-au admis actiuni avand ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate comuna devalmasa asupra unui imobil construit de soti pe terenul proprietatea părinţilor unuia dintre ei si a dreptului de folosinta asupra terenului aferent acestor constructii, prin recunosterea dreptului de superficie.

Astfel, in situatia in care constructia a fost edificata cu acordul proprietarului (parintii unuia dintre soti), se confera un drept de proprietate asupra acestora si un drept de superficie conventional asupra terenului.

Sub aspect probator, forma scrisa nu se impune datorita raporturilor de rudenie dintre parti, fiind vorba de tata si fiu, imposibilitatea morala de preconstituire a inscrisului, avand in vedere calitatea partilor.

Proba scrisa nu se aplică totdeauna când partii i-a fost cu neputință să-și procure o dovadă scrisă despre obligația ce pretinde, imposibilitatea putând fi și de ordin moral. Astfel, nu poate fi îndoială că relațiile ce există în mod obișnuit în general între rudele firești și cele prin alianță, apropiate, sunt incompatibile cu comportări din care ar reieși o lipsă de încredere a unora față de alții, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice ce intervin între ele. (exceptie prevazuta de art 1198 alin. (1) C. civ. 1864, art. 309, alin. (1) Noul Cod de procedură civilă)

Conventiei incheiata intre parti ii sunt aplicabile regulile superficiei, avand in vedere acordul parintilor pentru construirea casei de catre fiica/fiu si ginere/nora.

Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.

Constructia fiind edificata in timpul casatoriei, sotii dobandesc in devalmasie atat un drept de proprietate cat si un drept de superficie.

Conform art 30 Codul Familiei in vigoare la data dobandirii dreptului de proprietate: ,,Bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor. Aceasta teza este mentinuta si in disp. NCC art 339 si urm ,,Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.”

Astfel, in situatia in care este rasturnata prezumtia prev. de art 492 Cod civil art 492 Cod 1864 (577 Noul cod civil), proprietatea constructiei apartine celui care construieste, deoarece intre parti a intervenit o conventie in temeiul careia s-a construit.

În ipoteza în care sotii construiesc un imobil pe terenul unui tert (parinte), cu învoirea proprietarului fondului, proprietatea constructiei apartine celui care construieste, a sotilor, în patrimoniul comun intrând un drept de superficie care contine în tiparul sau dreptul de proprietate( sau coproprietate, dupa caz) asupra constructiei.

Astfel, in practica judiciara s-au admis actiuni avand ca obiect constatare dobandire drept de proprietate in devalmasie în favoarea soţilor constructori pe terenul proprietatea părinţilor unuia dintre ei daca din probele administrate a fost rasturnata prezumtia instituita în favoarea proprietarului imobilului de disp. art 492 Cod 1864 (577 Noul cod civil), si daca sunt întrunite şi dovedite:

– cerinţa edificării construcţiei de către cei doi soţi;

– existenţa convenţiei cu părinţii unuia dintre soti cu privire la constituirea dreptului de superficie.

Ca o consecinta a constatarii dobandirii dreptului de proprietate devalmas  bunul este supus regimului comunitatii de bunuri, oricare dintre soti putand solicita partajarea bunurilor  comune (lichidarea comunitatii de bunuri) potrivit disp. art 357 Cod civil.

Potrivit art. 577 Noul Cod civil (art 492 Codu Civil 1864) orice constructie, plantatie sau lucru facut în pamânt sau asupra pamântului, sunt prezumate a fi facute de catre proprietarul acelui pamânt, pâna se dovedeste din contra.

Potrivit art 693 Noul Cod civ superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o constructie pe terenul altuia, deasupra ori in subsolul acelui teren, asupra caruia superficiarul dobandeste un drept de folosinta.

Dreptul de superficie se dobandeste in temeiul unii act juridic, precum si prin uzucapiune sau prin alt mod prevazut de lege.

Dreptul de superficie este dreptul real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate, care constă într-o suprapunere a doua drepturi de proprietate, apartinând a doi proprietari diferiti: proprietatea asupra constructiei si proprietatea asupra terenului. Superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă asupra terenului si de proprietate asupra constructiei.

Dovedirea dreptului de superficie presupune a se proba faptul construirii, edificării, de către superficiar, cu acordul proprietarului terenului, dat în sensul dobândirii acestui drept, conditii in care se dobandeste   un drept de proprietate asupra acesteia si un drept  de superficie conventional  asupra terenului.

In aceasta situatie proprietatea constructiei apartine celui care construieste, pe terenul tertului, deoarece intre parti a intervenit o conventie in temeiul careia s-a construit.

Potrivit Decizia nr. 13/2019 a I.C.C.J. institutia accesiunii imobiliare artificiale, atat in reglementarea veche (art. 493 din Codul civil din 1864) cat si in cea actuala (art. 580 din actualul Cod civil), se aplica altor ipoteze.

Mai exact, se arata ca pentru a opera accesiunea, se impune ca bunurile (adica terenul si constructia) care sunt cuprinse in aceasta operatiune materiala sa apartina unor proprietari diferiti, deci accesiunea imobiliara artificiala nu se aplica ipotezei in care ambele bunuri apartin aceluiasi proprietar.

Decizia nr. 13/2019 a I.C.C.J. stabileste ca “Lipsa autorizatiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum si lipsa procesului-verbal de receptie la terminarea lucrarilor constituie impedimente pentru recunoasterea pe cale judiciara, in cadrul actiunii in constatare, a dreptului de proprietate asupra unei constructii realizate de catre proprietarul terenului, cu materiale proprii.”

Indiferent de calificarea juridica a bunului in discutie, adica daca este o constructie edificata cu sau fara autorizatie emisa in temeiul Legii nr. 50/1991, aceasta are o existenta materiala (fizica) de necontestat   si implicit are o valoare economica, astfel incat este necesar a se stabili printr-un titlu (de orice natura) in patrimoniul cui se afla bunul respectiv.

         Expropriatul nemultumit de cuantumul despagubirii imobilului expropriat se poate adresa instantei de judecata in termenul general de prescriptie de 3 ani.

         Potrivit dispozițiilor art.22 alin.1 din legea nr.255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente, iar potrivit dispozițiilor alin.2, acțiunea se soluționează potrivit dispozițiilor art.21-27 din legea nr.33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor.

           Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia RIL nr. 14/2019 că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri”.

         Despăgubirea acordată trebuie sa se raporteze la   valoarea de piata (de circulatie) a  imobilelor expropriate de la momentul exproprierii, caracteristicile imobilelor, precum şi prejudiciul   care fost cauzat proprietarului prin expropriere.

        Prin dezlegările aduse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 14/2019, se arată că în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama atât de „expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. nr 33/1994,  respectiv de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

        Inalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 78 din 15 noiembrie 2021 privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1185 din 15 decembrie 2021,   a dezlegat, cu valoare de principiu, problematica sferei criteriilor legale sau reperelor de determinare a cuantumului despăgubirilor acordate în etapa judiciară a procedurii exproprierii din reglementarea legii speciale, statuând că, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispozițiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ține seama atât de expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate, cât și de criteriile legale prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

In interpretarea şi aplicarea disp. al art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.

Astfel, in etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama atât de „expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Comisia de experți trebuie sa aiba in vedere valorile minimale de evaluare din grila notarilor, utilizată de expropriator pentru determinarea despăgubirilor acordate, cat si valoarea reală de piață (circulatie) de la data exproprierii, precum și de eventualele prejudicii.
In contestarea despăgubirilor pentru expropriere, se va putea solicita  prejudicii  pentru:

• diminuarea valorii terenului  ce rămân în proprietatea persoanei expropriate
• diminuarea valorii terenului care  intră în zona de protecție a drumurilor cu interdicție de construire;
• indexarea cu indicele de inflație a cuantumului acordat cu titlu de despăgubire.

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că predarea posesiei bunului imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie atât pentru exercitarea acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, cât şi pentru acţiunea în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.
(Decizia nr. 2410 din 24 noiembrie 2015 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect rezoluțiune antecontract de vânzare-cumpărare)

Înalta Curte a retinut că, prin predarea posesiei bunului, promitenţii vânzători au săvârşit un act de recunoaştere tacită a obligaţiilor asumate prin contract şi în acest mod.

În speță, Înalta Curte a reținut că, în condiţiile în care promitenta-cumpărătoare se află în posesia bunului imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de construire, bun care nu a fost pretins de promitenţii-vânzători pe calea unei acţiuni personale sau reale, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în rezoluțiunea antecontractului începe să curgă de la data la care promitenta-cumpărătoare a aflat că nu mai este posibilă vânzarea.

Potrivit art. 1021 teza a II-a C. civ. din 1864, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia când este posibil sau să i se ceară desfiinţarea cu daune-interese.

Din conţinutul dispoziţiilor legale enunţate rezultă că reclamanta, în calitate de promitentă-cumpărătoare, are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia sau realizarea dreptului său, putând opta pentru oricare dintre ele, respectiv o acţiune prin care să solicite executarea în natură a obligaţiei, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare şi o altă acţiune în desfiinţarea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Pe calea acţiunii pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, iar nu a unui drept real, aşa cum susţine reclamantul. În conţinutul raportului juridic obligaţional născut din antecontractul de vânzare-cumpărare intră un drept de creanţă – jus ad personam – căruia îi corespunde o obligaţie de a face – aut facere. Acţiunea civilă prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, în cazul obligaţiei de a face decurgând din antecontract, are caracter personal, deoarece pe calea unei astfel de acţiuni reclamantul îşi valorifică un drept de creanţă, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului corelativ obligaţiei pârâtului de a efectua toate demersurile necesare în vederea încheierii acestuia.

Faptul că dreptul de creanţă, a cărui realizare se urmăreşte pe calea acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, este în legătură cu un imobil, nu schimbă caracterul şi calificarea acţiunii, dintr-o acţiune personală imobiliară într-una reală.

Acelaşi caracter personal are şi acţiunea prin care se solicită rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, deoarece prin intermediul său reclamantul îşi valorifică tot un drept personal, de creanţă, decurgând din contract (ex contractu).

Este de observat că ambele acţiuni dau naştere unui drept de aceeaşi natură, anume dreptul de creanţă, care se prescrie într-un termen de 3 ani stabilit conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aşadar, este vorba de un drept de creanţă ocrotit prin cele două acţiuni aflate la dispoziţia reclamantei-cumpărătoare, situaţie în care nu se poate reţine că întreruperea prescripţiei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 ar putea interveni doar pentru acţiunea constând în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, nu şi pentru acţiunea în rezoluţiunea convenţiei.

Prin predarea posesiei bunului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, după împlinirea termenului la care s-a convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare, promitenţii vânzători au săvârşit un act de recunoaştere tacită a obligaţiilor asumate prin contract şi în acest mod, în calitate de părţi în folosul cărora curge prescripţia, au renunţat la atitudinea de împotrivire sau de negare faţă de titularul dreptului ameninţat de prescripţie, ceea ce justifică producerea efectului întreruptiv al prescripţiei.

În condiţiile în care promitenta-cumpărătoare se află în posesia bunului imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de construire, bun care nu a fost pretins de promitenţii-vânzători pe calea unei acţiuni personale sau reale, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea dedusă judecăţii începe să curgă de la data la care promitenta-cumpărătoare a aflat că nu mai este posibilă vânzarea, acest moment fiind stabilit de instanţa de apel în anul 2012 şi necontestat de recurentul pârât. Prin urmare, reţinând că acţiunea a fost introdusă la data de 15.01.2013, dreptul material la acţiune nu s-a stins prin prescripţie, aşa cum corect au stabilit instanţele de fond şi de apel

Conform art 686 Cod civil : Nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine.
Conform art 700 cod civil: Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii. Conform art 689 Cod civil: Acceptarea poate fi sau expresa sau tacita. … este tacita cind eredele face un act, pe care n-ar putea sa-l faca decit in calitatea sa de erede, si care lasa a se presupune neaparat intentia sa de acceptare.

Mostenitorul – cu vocatie la succesiune care nu a exercitat dreptul de optiune succesorala in cadrul termenului de prescriptie de 6 luni de la data deschiderii moştenirii (nu a facut acte de acceptare tacita ori expresa a succesiunii defunctei), este strain de succesiune prin neacceptare si decazut din termenul de acceptare a succesiunii, astfel s-a stins cu efect retroactiv si titlul de mostenitor, devenind straini de mostenire și nu va mai putea emite pretenţii asupra succesiunii.

Potrivit disp art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 prevăd că cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii, insă, cu conditia ca cel vătămat, prin emiterea certificatului de moștenitor, să facă dovada calității sale de moștenitor (acceptarii succesiunii tacite sau exprese in termenul de optiune succesorala).

Înalta Curte a retinut că dis. art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 prevăd că cei care se considera vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii, însă cu conditia, în ceea ce priveste temeinicia cererii, ca cel vătămat, prin emiterea certificatului de moștenitor, să facă dovada calității sale de moștenitor.

Astfel, succesorul care nu a fost prezent la notariat şi, prin urmare, nu a consimţit la menţiunile din certificatul de moştenitor poate cere, oricând, anularea certificatului de moştenitor, stabilirea masei succesorale şi partajarea ei, dar cu condiţia să facă dovada acceptării în termen a succesiunii. Dacă însă, înăuntrul termenului de acceptare a succesiunii, succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, nici expres, nici tacit, titlul de moştenitor se stinge, succesibilul va fi străin de moştenire și nu va mai putea emite pretenţii asupra succesiunii.

Desi, reclamanții-recurenți au susținut, ca motiv de nulitate a certificatului de moștenitor, împrejurarea că nu au fost citați la dezbaterea succesiunii defunctei … însă, deși dispozițiile înscrise în art. art. 75 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 stipulează că „după ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza şi dispune citarea celor care au vocaţie la moştenire…”, aceștia aveau obligația de a face dovada că autorul lor, …, a accepta succesiunea de pe urma defunctei …. Astfel, exercitarea dreptului de opțiune succesorală ar fi conferit reclamanților calitate de succesori în drepturi a autorului lor, nefiind suficientă legitimarea acestora – necontestată în cauză – de succesibili la moștenire.

Din această perspectivă, corect s-a apreciat de către instanța de apel că, in cauza dedusă judecății, este esențial a se stabili care dintre moștenitorii în viață a defunctei .. și-au exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul prevazut de lege, acceptând expres moștenirea sau realizând acte de acceptare tacită a moștenirii. Așadar, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză și aplicând regulile generale referitoare la probațiune, respectiv art. 249 C.proc.civ. potrivit cărora „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, se constată că instanța de apel a reținut corect că moştenitorii în viaţă ai defunctei … nu au făcut, în conformitate cu dispozițiile legale de drept comun, niciun act sau fapt de acceptare tacită a moștenirii și care să confere acestora calitatea de moştenitori.

Cum efectul anulării unui certificat de moştenitor constă în aceea că sunt înlăturate constatările notarului, rezultate din modul în care acesta a aplicat normele de drept succesoral la situaţia din speţă, Înalta Curte a reținut că aplicarea unei asemenea sancţiuni civile nu poate produce nicio urmare în planul regulilor de devoluţiune succesorală, ce ar putea conduce la înlăturarea vătămării drepturilor reclamate în cauză. Astfel, succesibilul, care pretinde că nu a fost legal citat, deși îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a moșteni, care insa nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul legal dovedindu-se, astfel, că este străin de succesiune, prin neacceptarea acesteia în termenul legal de opţiune succesorală, nu poate obtinea anularea certificatului de mostenitor.

În cauza, avand in vedere ca nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii de către cei care aveau vocație concretă la succesiunea defunctei …, rezultă că emiterea certificatelor de moștenitor contestate nu produc reclamanților nicio vătămare pentru nesocotirea dispozițiilor art. 797 Cod civil din 1864, astfel încât succesiunea poate fi culeasă de rudele defunctei într-un grad mai îndepărtat.

Dispozițiile legale înscrise în art. 13 alin. 1 și 2 din Legea 18/1991 prevăd următoarele: „calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moştenirii. Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei”.

Astfel cum corect s-a reținut și prin decizia recurată, norma specială, derogatorie de la dreptul comun, se referă la repunerea de drept a succesibililor în termenului de acceptare a moștenirii, prin cererea care o fac comisiei, fiind considerați moştenitori acceptanți ai succesiunii cu privire la terenurile care au fost aduse de autorul lor în cooperativa agricolă de producţie şi care fac obiectul reconstituirii în baza Legilor fondului funciar.
Așadar, contrar susținerilor recurenților, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de … după eliberarea certificatului de moștenitor nu are semnificația acceptării întregii succesiuni, pentru care era necesar a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală potrivit dreptului comun, ci a unei acceptări a moștenirii doar pentru cota ce i se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului său și care intră sub incidența legii speciale de reparație.

Cum actele juridice a căror nulitate se solicită nu vizează terenurile … , în privința cărora … a formulat cerere de reconstituire, concluzia instanței de apel se vădește a fi corectă în sensul că acceptarea succesiunii de către moștenitorii în viață a defunctei F. nu putea fi realizată decât în conformitate cu regimul juridic prevăzut de dreptul comun în materie, respectiv cel prevăzut de art. 700 Cod civil din 1864.

Somatia de plata.

Potrivit art 1014 CPC, creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia.
Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art 1015 CPC, dacă debitorul nu plăteşte în termenul prevăzut la art. 1.014 alin. (1), creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

Potrivit art. 1016 alin. 2 C.pr.civ., dovada comunicării somaţiei prevăzute de art. 1014 alin. 1 C.pr.civ se va ataşa cererii, sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă. Sancţiunea prevăzută de dispoziţia legală anterior menţionată este aplicabilă în situaţia în care nu ar exista anexat la cerere dovada comunicării somaţiei, nu şi în cazul în care această somaţie nu a fost îndeplinită cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 1015 C.pr.civ.

Inalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în cazul unei ordonanțe de plată necompetența este de ordine privată și nu poate fi invocată din oficiu de instanța de judecată (Decizia nr. 2493/22.112022)

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Judecătoria Vaslui şi Judecătoria Sectorul 5 Bucureşti – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cererea introductivă are ca obiect emiterea unei ordonanţe de plată prin care debitoarea să fie obligată la plata unor facturi restante, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1014-1025 C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat, precum şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Aşadar, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, normele de competenţă teritoriale sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.

Totodată, potrivit C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică, cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

„necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

„necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.”

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile prevăzute de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

Litigiul de faţă are ca obiect o cerere privind emiterea unei ordonanţe de plată care, potrivit art. 1016 C. proc. civ., se introduce la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

Aşadar, pentru determinarea competenţei teritoriale, sunt aplicabile regulile de drept comun prevăzute de art. 107 şi următoarele din C. proc. civ.

Întrucât acestea sunt norme de competenţă relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. – doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. În caz contrar, instanţa sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă, excepţie pe care, potrivit textului de lege anterior redat, instanţa nu are dreptul să o invoce din oficiu.

În speţă, aşa cum reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 1019 alin. (3) C. proc. civ., întâmpinarea este obligatorie, însă, din actele dosarului rezultă că pârâta debitoare nu a depus întâmpinare.

Totodată, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., nici Judecătoria Vasljui din oficiu şi nici reclamanta nu puteau invoca necompetenţa teritorială de ordine privată în soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

In interpretarea şi aplicarea disp. art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:

În ipoteza formulării unei plângeri contravenţionale, dispoziţiile legale mai sus invocate nu exclud de la aplicare prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Inalta curte a avut in vedere urmatoarele considerente:

Decizia instanţei supreme nr. 44 din 21 noiembrie 2016 are in vedere că şi în materie contravenţională, în interpretarea art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sunt incidente prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată sesizată cu o plângere contravenţională având obligaţia, prin urmare, să dea efect acestui din urmă text legal.

Un argument suplimentar în sprijinul acestei interpretări poate fi dedus şi din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Maria Lefter împotriva României, în care a fost pronunţată Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014.

În cadrul acestei decizii, instanţa europeană a reţinut următoarele: ,, În speţă, Curtea a observat că judecătoria şi-a întemeiat hotărârea sa pe dispoziţiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă care reglementează procedura de regularizare a unei cereri. Această procedură nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Curtea a constatat că reclamanţii trebuie să prezinte o cerere completă de sesizare a instanţei pentru a permite judecătorului fondului să examineze cauza la prima şedinţă. Curtea a considerat prin urmare că, în speţă, ingerinţa era prevăzută de lege şi urmărea a asigura o bună administrare a justiţiei.,,

În ceea ce priveşte incidenţa, în materie contravenţională, a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dă reclamantului posibilitatea să îşi modifice acţiunea până la primul termen de judecată, trebuie observat faptul că, odată stabilită posibilitatea motivării plângerii în cadrul procedurii de regularizare, chiar în afara termenului de 15 zile reglementat de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, nu există niciun argument pentru a înlătura de la aplicare prevederile art. 204 din Codul de procedură civilă.

In condiţiile în care art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 a fost considerat compatibil cu art. 200 din Codul de procedură civilă, nu există motive pentru a considera că acelaşi articol ar exclude de la aplicare prevederile art. 204 din Codul de procedură civilă.

De altfel, în condiţiile în care contravenţia reprezintă o acuzaţie în materie penală în sensul autonom din Convenţie, se impune ca persoana acuzată de săvârşirea unei astfel de fapte să beneficieze de garanţiile reglementate de art. 6 din această convenţie. Instanţa europeană a statuat în repetate rânduri că „Deşi statele au posibilitatea de a scoate în afara legii penale unele infracţiuni şi de a le sancţiona mai degrabă pe cale contravenţională decât penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul motiv că regimul juridic aplicabil este diferit de cel în materie penală” (a se vedea Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, şi jurisprudenţa citată acolo). Or, nu s-ar mai putea vorbi de un proces echitabil dacă, fără un motiv justificat, persoana acuzată de săvârşirea unei contravenţii ar fi pusă într-o situaţie mai dezavantajoasă din punct de vedere procesual, chiar prin raportare la un reclamant dintr-un litigiu de drept comun, în condiţiile în care, dimpotrivă, garanţiile procesuale ar trebui asigurate la un nivel superior.