Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în materie de moștenire, noțiunea de „ultim domiciliu” al defunctului reprezinta domiciliul trecut în actele de stare civilă la momentul decesului, iar nu domiciliul in fapt (sau locul decesului). (Decizia nr. 1676 din 18.10.2023, pronunțată de Secţia I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Astfel, cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost sesizată Înalta Curte a reţinut următoarele:
Raportat la obiectul litigiului dedus judecăţii, respectiv dezbaterea succesiunii defunctului …, competenţa teritorială este absolută, fiind reglementată de norme de ordine publică.
In cauză sunt incidente dispoziţiile art. 118 alin. (1) C. proc. civ.: „În materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.”
In consecinta, în materie succesorală, până la ieşirea din indiviziune, competenţa aparţine în mod exclusiv instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Conflictul negativ de competenta aflate a fost determinat de interpretarea diferită a noţiunii de „ultim domiciliu” al defunctului, prima instanţă, reţinând în motivarea soluţiei de declinare a competenţei domiciliul în fapt al acestuia, iar a doua instanţă retinand domiciliul defunctului menţionat în cuprinsul actelor de stare civilă la momentul survenirii decesului.
Înalta Curte a retinut că potrivit dispoziţiilor art. 954 alin. (2) C. civ., „Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă”.
În cauza, din mentiunile certificatului de deces (la rubrica „domiciliul”) rezulta ultimul domiciliu al defunctului în localitatea …, judeţul …, care nu trebuie confundat cu locul decesului.
Împrejurarea că anterior decesului defunctul a locuit în alta localitate unde a intervenit şi decesul, nu are relevanţă, deoarce stabilire competentei se face in raport de ultimul domiciliu al defunctului.