Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în regimul comunității legale intra bunul cumpărăt în timpul căsătoriei doar de către unul din soți și achitat cu bani obținuți în urma unui împrumut de către acesta, apreciind ca pentru a fi în prezența unui bun propriu, trebuia făcută dovada ca suma achitată provine din valorificarea unui bun propriu și nu dintr-un împrumut realizat în timpul căsătoriei. (Decizia nr. 2506 / 6 decembrie 2023, pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție).
Instanta a retinut ca imobilele dobandite in timpul casatoriei se află sub regimul comunităţii legale, în privinţa lor acţionând prezumţia legală de comunitate care nu a fost răsturnată prin tezele susţinute de reclamant şi probele administrate de acesta, chiar dacă actul de dobândire s-a încheiat numai de unul dintre soţi (reclamantul) şi preţul a fost achitat cu banii proveniţi dintr-un împrumut contractat doar de acesta, însă în timpul căsătoriei.
În esenţă, teza împrumutului contractat doar de către reclamant fără înştiinţarea şi acordul pârâtei (potrivit motivelor din cererea de chemare în judecată), constatat prin înscrisul sub semnătură privată datat 14.11.2013, care ar fi generat o datorie personală a acestuia (şi nu una comună a soţilor) a fost invocată în justificarea calităţii de bunuri proprii a imobilelor terenuri cu trimitere la norma art. 340 lit. g) din C. civ.
Or, aşa cum corect s-a reţinut încă din faţa primei instanţe, pentru a se invoca regimul de bun propriu în temeiul dispoziţiilor art. 340 lit. g) din C. civ. (cazul de subrogaţie reală cu titlu universal) reclamantul ar fi trebuit să invoce şi să facă dovada că suma achitată cu titlu de preţ al terenurilor, provine nu dintr-un împrumut, ci din valorificarea unui bun propriu, ceea ce acesta nici măcar nu a susţinut.
Teza datoriei persoanele generate de încheierea singur, doar de către reclamant, a unui contract de împrumut constituie o cauză distinctă şi autonomă în baza căreia acesta pretinde reţinerea regimului de bunuri proprii a terenurilor, pe care în mod confuz o asociază normei legale mai sus menţionate deoarece, în mod evident, ipoteza acesteia – bunurile, sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu – nu se regăseşte în cauză şi nu are legătură cu situaţia de fapt a litigiului prezentată de parte. Or, o aplicare prin extrapolarea raţionamentului legiuitorului unei situaţii analoage celei reglementate printr-o normă de excepţie, după cum pretinde recurentul, nu e permisă, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Însă, după cum corect a reţinut instanţa de apel, nici teza datoriei personale nu justifică reţinerea regimului juridic de bunuri proprii în privinţa imobilelor terenuri şi aceasta tocmai întrucât un atare caracter nu a putut fi reţinut în privinţa datoriei generate prin încheierea contractului de împrumut din 14.11.2013.
Una dintre datoriile expres şi limitativ prevăzute de lege ca fiind comună este cea evocată în cuprinsul art. 351 lit. a) din C. civ., respectiv obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, normă legală deplin incidentă şi în cazul contractului de împrumut datat 14.11.2013 (pe care însă recurentul o exclude nejustificat, deşi chiar ea dă regimul datoriei supuse analizei) despre care se afirmă că a procurat resursele materiale de achiziţionare a bunurilor imobile care, dobândite fiind în timpul căsătoriei soţilor, intră sub regimul comunităţii legale ca bunuri comune cât timp nu s-a demonstrat că fac parte din categoria de excepţie şi limitativ prevăzută a bunurilor proprii, corespunzătoare ipotezelor descrise în cuprinsul art. 340 C. civ.
Caracterul de datorie comună a celei izvorâte prin contractarea împrumutului utilizat în achiziţionarea bunurilor în litigiu decurge din dispoziţia legii – art. 351 lit. a) C. civ. – iar acest regim există ca atare indiferent că împrumutul a fost convenit doar de unul din soţi, chiar fără ştirea sau acordul celuilalt, de valoarea împrumutului ori de faptul restituirii sale doar de către unul dintre soţi, eventual (şi) după divorţul acestora.
Regimul comunităţii legale este unul legal, astfel că, atât bunurile dobândite, cât şi datoriile realizate de soţi în timpul căsătoriei aflate sub acest regim devin comune sau proprii după situaţia lor legală concretă (circumstanţele factuale calificate juridic conform ipotezelor descrise de lege pentru categoria de bunuri comune/bunuri proprii sau de datorii proprii/datorii comune) şi nu prin simpla manifestare de voinţă a soţilor de a le dobândi sau contracta ca bunuri/datorii comune sau proprii.
Consecinţa legală a acestui regim juridic este aceea că bunurile achiziţionate de reclamant în circumstanţele de fapt stabilite în faţa instanţelor de fond nu pot fi considerate proprii, în pofida convingerii acestuia că intimata nu a avut niciun aport obiectiv şi subiectiv la realizarea achiziţiei şi că toate elementele care au concurat la realizarea tranzacţiei îi aparţin (decizia de achiziţie, încheierea contractului, părţile acestuia, preţul achitat, sursa banilor din împrumutul realizat în acest scop, maniera restituirii, situaţia garanţiilor şi sarcinilor existente).
În egală măsură, nici poziţionarea intimatei faţă de realizarea împrumutului, printr-o eventuală opoziţie faţă de realizarea acestuia, cunoscută sau nu de creditor, nu califica datoria astfel născută ca fiind comună sau proprie unuia dintre soţi cât timp elementele situaţiei de fapt au relevat că sumele împrumutate au fost alocate achiziţiei de bunuri care, în raport cu dispoziţiile art. 339 şi 340 din C. civ., nu pot fi altfel calificate decât ca bunuri comune, fapt ce atrage incidenţa prevederilor art. 351 lit. a) în privinţa datoriei născute în conexiune cu achiziţia acestor bunuri, independent de faptul că reclamantul sau pârâta ar fi dorit sau nu ca aceasta (datoria) să aibă un alt regim juridic.
Este corectă însă observaţia instanţelor de fond, anume că pentru a-şi susţine teza categoriei de bunuri proprii în privinţa bunurilor litigioase, reclamantul apelează la o construcţie juridică fără suport în legislaţie întrucât, aşa cum se înţelege din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată şi a memoriului de recurs, ceea ce se doreşte este validarea voinţei sale manifestată încă de la data dobândirii bunurilor, de a le achiziţiona ca bunuri proprii şi nu cu intenţia de a spori patrimoniul comun al soţilor, aşa cum o afirmă expres. Deşi consideră că voinţa sa, în conţinutul mai sus arătat şi care a stat la baza achiziţionării bunurilor, are o relevanţă semnificativă în determinarea regimului juridic al acestora (ca fiind bunuri proprii), recurentul greşeşte tocmai prin aceea că ignoră regimul legal al bunurilor sub care s-a desfăşurat căsătoria sa cu pârâta, caracterizat prin aceea că – aşa cum s-a reţinut anterior – legea, iar nu voinţa părţilor, dă calificarea bunurilor şi datoriilor ca fiind, după caz, proprii ori comune, în timp ce manifestarea de voinţă a soţilor poate să influenţeze acest regim doar în măsura în care se transpune în ipotezele legale descrise de lege pentru cele două categorii ale patrimoniului familiei, bunuri şi datorii.
In mod corect instanţa de apel a înlăturat şi teza calităţii de bunuri proprii a imobilelor litigioase susţinută de reclamant cu trimitere la dispoziţiile art. 340 lit. c) din C. civ. şi explicată la nivel factual prin contextul profesional în care a acţionat acesta, luând un împrumut de la acţionarul societăţii al cărei angajat era pentru a plăti preţul imobilelor şi a elibera terenurile de sarcinile care le grevau.
Potrivit art. 340 lit. c) din C. civ., nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.
Aşadar, astfel de bunuri sunt proprii în considerarea destinaţiei, a afectării lor exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, apartenenţa bunurilor în litigiu la această categorie neputând fi justificată ori demonstrată prin ceea ce recurentul a descris a constitui „contextul profesional” în care s-a aflat atunci când a achiziţionat terenurile, context care, departe de a corespunde categoriei juridice avute în vedere de legiuitor, corespunde mai degrabă unei relaţii de afaceri şi interese care însă nu poate da calificarea de bunuri proprii imobilelor astfel achiziţionate.
Este, deci, corectă observaţia instanţei de apel potrivit căreia contextul profesional în care reclamantul a intrat în posesia unei sume de bani şi a achiziţionat bunurile imobile litigioase nu are corespondent în lege, deoarece acesta nu are nicio legătură cu categoria juridică descrisă în cuprinsul art. 340 lit. c) din C. civ. şi care se referă – precum s-a arătat -la bunuri destinate, afectate ori care servesc în mod direct unei îndeletniciri cu titlu profesional.